 |
| Elizabeth Taylor & Richard Burton în „Boom” |
Grandios, baroc, opulent, decadent... pe neașteptate, spectatorul are senzația că Taylor este cu adevărat acolo, în sala de cinema, că prezența ei este atât de copleșitoare, încât și ceilalți, cei de pe ecran, inclusiv Burton, o privesc cu uimire, neputându-și muta privirea de la această scorpie muribundă de o frumusețe aproape scandaloasă!
Lansat pe piață în turbulentul an 1968, când în Franța aveau loc manifestații studențești și greve generale, iar în America aveau loc demonstrații împotriva războiului din Vietnam, „Boom” părea o adevărată insultă la adresa publicului tânăr și a criticii de film. De ce ar fi dat bani cineva ca să vadă luxul de-a dreptul indecent în care trăiesc Taylor și Burton? Toată lumea știa că sunt putred de bogați, dar de ce mai trebuia să dea și bani ca să îi vadă timp de 110 de minute într-un film? Acest context a făcut ca filmul să capoteze la box-office. Toate calitățile filmului au fost negate și cele câteva voci care au lăudat filmul au trecut total neobservate. În fond, Taylor-Burton doriseră să realizeze un lucru imposibil: ei, ca emblemă a establishment-ului occidental, doreau să propună lumii subiecte contra establisment-ului! Așa ceva părea o blasfemie pentru marele public și o ipocrizie pentru critica de film.
„Boom” a fost poate cel mai complex și fascinant film în care au jucat vreodată Taylor și Burton. A fost și cel mai criticat film al lor. „Boom” a marcat și începutul declinului la box-office pentru cei doi. Dependența de alcool a lui Burton și dependența din ce în ce mai mare de medicamente a lui Taylor încep să își pună amprenta asupra imaginii publice a cuplului. Stilul de viață fastuos, plin de lux exorbitant (jet-set life), faima și gloria îi făceau pe Elizabeth Taylor și Richard Burton să fie „mai mari decât viața”. Proiectele lor cinematografice, cum ar fi „Doctor Faustus” și „Boom”, păreau făcute doar din egoism și vanitate, pentru propriul lor orgoliu, fără a se gândi la marele public, cel care le adusese faima și bogăția. Era ca și cum cei doi doreau să demonstreze că sunt regii filmelor intelectuale și nicidecum simbolurile culturii pop occidentale. Un sentiment reciproc de respingere părea să se interpună între cuplu și publicul lor. Iar criticii de pretutindeni erau mai mult decât doritori să desființeze cuplul regal al Hollywood-ului.
La sfârșitul anilor '60, Elizabeth Taylor și Richard Burton erau emblema succesului în societatea de consum occidentală. La un moment dat, Taylor-Burton s-au gândit să-și ia o pauză de trei luni, iar industria filmului a intrat în panică, deoarece la acea vreme, aproape jumătate din veniturile industriei americane de film proveneau de la filmele făcute de ei, împreună sau separat. Cei doi nu mai erau doar o pereche de actori, ci o adevărată industrie în sine. Bogăția lor fabuloasă le-a permis să cumpere un avion de Havilland cu 1 milion de dolari. Cu 192.000 de dolari au cumpărat faimosul yacht Kalizma (abreviere de la numele fetelor celor doi: Kate, Liza și Maria) și au dat încă 200.000 de dolari pentru a-l moderniza. Au achiziționat tablouri de Utrillo, Monet, Picasso, Van Gogh, Renoir, Rouault, Pissarro, Degas, Augustus John și Rembrandt. Au investit în terenuri în Insulele Canare și în Irlanda și au cumpărat case în Mexic și în Anglia, ba chiar și un adăpost anti-atomic în Elveția. Aveau la dispoziție două Rolls-Royce, pe lângă alte mașini de lux pe care și le făceau cadou reciproc. Au câștigat o avere și au cheltuit o avere. Taylor-Burton aveau un staf permanent de zeci de persoane. În ciuda impunatoarelor proprietăți, cei doi trăiau mai mult prin hoteluri, unde cazau întregul lor personal. Când comandau room service, ceea ce doreau le era adus din altă țară: la Roma doreau chili din Beverly Hills; la Paris doreau cârnați de la Londra...
De parcă nu era de ajuns, Burton simțea o adevărată plăcere în a-i face cadou lui Elizabeth Taylor cele mai scumpe bijuterii, perle și diamante din lume: 305.000 de dolari pentru faimosul diamant Krupp; 1,1 milioane dolari pentru celebrul diamant în formă de pară de la Cartier. Acest diamant avea să fie redenumit Taylor-Burton și înainte de a fi livrat celor doi, a fost expus la Galeriile Cartier din New York, unde peste 6.000 de persoane au dat năvală să îl privească. Au fost anii de aur ai cuplului Taylor-Burton, anii în care s-au înconjurat de numeroșîi lor copii, anii în care Burton scrie în jurnalul lui despre „oceanul de iubire” dintre el și Taylor. Lumea întreagă îi adoră, iar vizitele lor prin Londra, Roma, Los Angeles, New York, Paris, Puerto Valarta, Dublin, Montreal, Budapesta sau Gstaadt semănau cu acelea ale unui cuplu regal. Erau invitați în cele mai înalte cercuri ale elitei sociale, de la familia Rothschild, Aristotel Onassis, Prințesa Grace de Monaco, Ducele și Ducesa de Windsor până la Generalul Tito al Yugoslaviei... Taylor-Burton erau mitologia secolului XX.
Dar, la sfârșitul deceniului filmele lor nu mai sunt blockbustere. Bugetele colosale ale filmelor în care jucau nu mai asigurau profit garantat, iar subiectele din ce în ce mai stranii ale filmelor lor nu mai atrăgeau publicul larg din America. Filmele lor erau nișate, fără audiență la publicul main stream. Succesul venea mai ales de pe piața europeană. Mai mult, era începutul unui fenomen ciudat: presa și televiziunile publicau încontinuu știri despre Liz Taylor și publicul se obișnuise mai degrabă să citească despre ea, decât să se ducă la filmele ei. Liz Taylor începea să nu mai fie o actriță sau un star de cinema, ea devenea o instituție în sine, o celebritate care există prin ea însăși. Astfel, odată cu deceniul următor, pe măsură ce cota la box-office a lui Elizabeth Taylor scade, prezența acesteia în presă și televiziune crește, fiind practic cea mai mediatizată celebritate de pe planetă.
„Boom” a fost lansat pe piață tocmai într-un astfel de moment.
„Boom” este ultima superproductie în care au jucat împreună Elizabeth Taylor și Richard Burton. Bugetul inițial de 4 milioane de dolari a ajuns la 10 milioane, cei mai mulți bani ducându-se pe salariile imense ale cuplului, pe rochiile lui Elizabeth Taylor (concepute de Karl Lagerfeld), pe bijuteriile lui Elizabeth Taylor (marca Bulgari), pe decorurile fabuloase și pe cateringul și distracția echipei de filmare... Pur și simplu, cuplul Taylor-Burton părea să se fi rupt de realitățile propriei meserii și de regulile industriei de cinema. Marele public nu era interesat de artă pentru artă. Publicul își dorea să îi vadă pe Elizabeth Taylor și Richard Burton în roluri de scorpie sexy (Taylor) și sfânt păcătos (Burton), în filme cu o poveste simplă. Dar faimosul cuplu se plictisise de roluri tipic hollywoodiene. Amândoi își doreau roluri îndrăznețe, provocatoare, intelectuale, nerealizand că acest lucru le grăbește scăderea cotei comerciale. Practic, Taylor și Burton au ales să joace în filme care de regulă sunt produse de cineaști independenți, în experimente cinematografice. Aceste producții, alese de ei, au fost finanțate de marile studiourile de la Hollywood care au încercat să le livreze (fără mare succes) marelui public. Pentru „Boom”, Taylor și Burton au acceptat cu plăcere salariile exorbitante oferite de Universal Studios, așteptând cu nerăbdare să joace sub îndrumarea lui Joseph Losey, care realizase filme de succes în Anglia, dar fusese pe lista neagră la Hollywood, din cauza vederilor lui politice de stânga.
Taylor avusese deja două succese imense în filme adaptate după dramaturgul Tennessee Williams, la sfârșitul anilor '50: „Pisica pe acoperișul fierbinte” și „Deodată, vara trecută”. La rândul său, dramaturgul devenise foarte popular și aclamat în lumea întreagă. Taylor și Williams, buni prieteni, s-au gândit să încerce o a treia colaborare. Piesa „Trenul cu lapte nu mai oprește aici” ("The Milk Train Doesn't Stop Here Anymore") se dovedise un dezastru de două ori pe Broadway, așa că amândoi au crezut că a treia oară, adaptată pentru ecran și rebotezată „Boom”, piesa va fi un succes. Flora Goforth (Elizabeth Taylor), căreia cunoscuții îi spun Sissy, este o multi-milionară retrasă pe propria sa insulă. Pe acest „domeniu” din Mediterana, văduva a șase dintre cei mai bogați bărbați ai lumii și-a construit un palat modern și straniu. Ea își petrece timpul sorbind băuturi scumpe, înghițind medicamente și tiranizându-și ciudata menajerie de servitori, ignorând cu desăvârșire că este pe moarte. Ea are la dispoziție un doctor, o secretară frigidă, bodyguarzi, un negru uriaș, un pitic sadic, bucătari, valeți, cameriste, o formație de muzicieni indieni, câini, maimuțe, yacht, teleferic, telefax și tot confortul pe care un muritor și l-ar putea imagina. Sissy refuză să accepte că este grav bolnavă și își dictează memoriile. Când Burton ajunge pe insulă, Taylor ordonă inițial să fie alungat, dar află că acesta este poet. Ea decide să se folosească de el ca de o jucărie, să îl facă pe poet confidentul ei, cu care să discute probleme filozofice și personale, înainte de a muri.
S-a spus că acest film nu este o capodoperă. Piesa însăși nu este o capodoperă. Tennessee Williams o scrisese de două ori. Marele regizor Joseph Losey începe filmul în forță și primele minute de film sunt senzaționale. La un moment dat Taylor privește prin fereastra castelului ei, obervându-și oaspetele nedorit (Burton) și se decide că e timpul să-și ia un amant... În acest moment regizorul face un zoom rapid și camera se focuseaza pe chipul de o frumusețe letală a lui Elizabeth Taylor. În acea clipă avem cu toții senzația că Taylor va recurge la un adevărat război pentru a obține ceea ce dorește. Din nefericire, atmosfera de suspans și thriller se disipează pe măsură ce filmul se apropie de sfârșit. Un „crai” bătrân este adus pe insulă (nimeni altul decât Noel Coward), o secretară binevoitoare cu convingeri liberale îndură mizeriile angajatoarei sale, personajele încep să vorbească și să tot vorbească, îngropând acțiunea în gesturi și oratorie. Scenografia este senzațională: Taylor locuiește într-o casă pe care niciun om normal la cap n-ar construi-o. Totul este alb. Piscurile munților sunt omniprezente, la fel și marea de dedesupt. Peisajul îți taie răsuflarea. În acest spațiu oniric personajele își consumă nervii și energia. Și, deodată, pe neașteptate, spectatorul are senzația că Taylor este acolo, în sala de cinema, cu adevărat vie, reală, că prezența ei este atât de copleșitoare încât și ceilalți, cei de pe ecran, inclusiv Burton, o privesc cu uimire, neputându-și muta privirea de la această scorpie muribundă de o frumusețe aproape scandaloasă!
Pentru că da, filmul îi aparține lui Taylor. Cele 110 de minute ale filmului sunt toate despre ea. Taylor livrează o interpretare spectaculoasă și trebuie să vezi ca să crezi! Într-una din cele mai memorabile scene ale filmului, Taylor petrece 5 minute având un atac de tuse și spectatorul are impresia că actrița e posibil să moară scuipandu-și plămânii pe platoul de filmare! La sfârșit, realizăm că titlul filmului se referă la tunetul valurilor mării și la izbucnirile furtunoase ale lui Taylor. Burton pare fericit că îi este îngăduit să recite versuri și să se plimbe prin decor. Dialogurile lui Taylor și Burton sunt spuse într-o engleză impecabilă, în ritmuri și tonuri diverse, fiind o adevărată lecție de dicție și de actorie. Dar filmul are cel puțin trei „întorsături” neașteptate: Burton este prea bătrân pentru rolul de playboy, Taylor este prea tânără și prea frumoasă pentru rolul văduvei în agonie, iar Noel Coward este... bărbat și nu femeie așa cum cerea rolul din piesă! (rolul fusese inițial oferit lui Katharine Hepburn, care s-a simțit insultată că nu i s-a oferit rolul principal).
Privit astăzi, filmul emană magie și prospețime, de parcă nu ar fi trecut atâtea decenii peste el. Este unul din acele filme la care se întâmplă pe neașteptate ca spectatorul să se lase cucerit de ceea ce vede pe ecran: reverie, ironie, parodie, sublim, ridicol... Richard Burton avea să declare că Elizabeth Taylor a făcut cel mai bun rol al ei in „Boom”, iar Tennessee Williams credea că acesta este cel mai bun film făcut după vreo piesă de-a lui. Unii critici l-au lăudat pe Joseph Losey pentru abilitatea de a filma decorul și de a crea o fantezie strălucitoare. Alții au considerat „Boom” ca fiind ultimul și cel mai bun film de artă al anilor '60.
Rolul Florei Goforth părea prea apropiat de propria viață a lui Elizabeth Taylor. În film, Taylor vorbește încontinuu despre soții ei morți, despre faptul că fuseseră abuzivi și impotenți. De asemenea, scenariul o obliga să vorbească și despre adevărata sa dragoste, despre singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat și care murise tragic într-un accident. Oricât de mult îl iubea Elizabeth Taylor pe Richard Burton, filmul o reîntorcea către Mike Todd, cel care murise tragic în accidentul de avion și a cărui moarte încă o făcea să sufere. Multe din dialogurile lui Taylor trebuiau să fie pline de umor și regizorul i-a sugerat lui Taylor să fie mai degajată, să ia totul mai ușor. Rolul lui Richard Burton era mai puțîn provocator. Costumele din film sunt un element deosebit de important pentru simbolistica filmului. Burton este îmbrăcat într-un costum japonez tradițional de samurai. Elizabeth Taylor a insistat să fie îmbrăcată numai in costume albe sau negre. Dacă ideile filmului pe care Joseph Losey încearcă să le transmită nu ajung la spectator sau poate că nu interesează spectatorul, nu e deloc de neglijat ceea ce rămâne de văzut pe ecran: show-ul drăcesc dat de Liz Taylor, muzica lui John Barry, decorul realizat de Richard MacDonald și costumele și bijuteriile fabuloase ale lui Taylor!
Gurile rele spun că filmul a fost realizat sub influențe bahice: regizorul Joseph Losey era tot timpul mahmur de la băutură; Taylor și Burton aveau propriul lor ritual de a bea alcool, Tennessee Williams era băut și drogat... Pe alocuri, această producție pare, într-adevăr, filmarea unei convorbiri pe cât de sclipitoare, pe atât de istovitoare, avute la o beție de pomină! Losey recunoaște într-o biografie că toată echipa de filmare era mai mult sau mai puțîn băută, iar Burton spunea unui ziarist că nu își mai aduce aminte nimic despre filmele făcute de el în anii '60, deoarece era beat încontinuu... Dacă așa stau lucrurile, cineva a fost totuși cât se poate de treaz: operatorul de imagine, pentru că „Boom” este probabil in top 10 al filmelor cu cea mai frumoasă imagine făcute vreodată!
Talentatul artist-scenograf Richard MacDonald este autorul decorurilor senzaționale; el mai lucrase cu Joseph Losey la „Eva” (1962), „Servitorul”(1963) și „Modesty Blaise” (1966); apogeul creației sale a fost în filmul „Boom”. Amintind de structurile moderniste ale lui Le Corbusier, Richard MacDonald a creat pentru Sissy Goforth o casă cu pereți albi și curbați, ferestre rotunde, cu interioare luxuriante pline de tablouri scumpe și obiecte de artă care (se presupune că) însoțesc de obicei un om în mormânt. Losey împreună cu operatorul de imagine Douglas Slocombe au turnat filmul într-un spectaculos Panavison, captând fiecare detaliu. Losey este un adevărat maestru al decupajului și al compoziției. Și sunetul folosit de Losey este foarte creativ: o vedem și - mai ales - o auzim pe Taylor dictându-și memoriile la dictafon; alteori Taylor controlează muzica din film, schimbând pur și simplu melodiile, în funcție de dispoziția în care se află. Și sunetul mării se transformă într-o metaforă despre viață și moarte. Compozitorul John Barry a lucrat îndeaproape cu Losey pentru redarea coloanei sonore.
Se pare că Losey a fost atât de preocupat de imagine și de sunet, încât a uitat de actori! Elizabeth Taylor, Richard Burton, Johanna Shimkus și Michael Dunn sunt cu toții niște actori super talentați, care au nevoie (totuși) de o direcție artistică. În acest film întreaga distribuție pare că este în așteptarea unei îndrumări regizorale care întârzie să le fie dată, pare că totul se desfășoară absolut la întâmplare, că totul este imprevizibil. Cu execeptia lui Taylor, care e clar că nu are nevoie de niciun regizor, care este ca un uragan de nestăpânit, lucru care se vede pe chipurile celorlalți actori care asistă și ei, fascinați ca și publicul spectator, la ce va spune și ce va face Taylor în secunda următoare! Și mai e o excepție: Noel Coward, nostim și nepăsător, fără a avea nici el nevoie de niciun regizor. Poate că este păcat că umorul negru al lui Tennessee Williams s-a pierdut în film, dar „Boom” reușește să facă spectatorul să gândească, să surâdă și să viseze...
Intrigată, ea îl invită pe insulă pe singurul ei prieten, cunoscut sub numele de „Vrăjitorul din Capri” (interpretat de celebrul dramaturg Noel Coward) ca să afle ce este cu acest Chris. Vrăjitorul o informează că acest tânăr poet este cunoscut sub un alt nume: „Îngerul Morții”, datorită abilității sale de a se afla în preajma femeilor bogate aflate pe patul morții, ajutându-le să moară, eliberându-le de existență și de... bunuri de valoare! Chiar și așa, Sissy Goforth se simte atrasă sexual de Chris, deși este alarmată de ceea ce aude de la prietenul ei. Ea nu concepe că este pe moarte, pentru că nu și-a terminat memoriile și pentru că nu are nicio dorință de a părăsi această lume. Tiranica Sissy decide să se „joace” cu tânărul poet și își petrece cu acesta ultimele ore din viață, în lungi discuții si plimbări. Totul se sfârșește cu scena în care Chris o „ghidează” spre lumea cealaltă pe Sissy, deposedând-o de diamante, pe care le aruncă în marea agitată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu