 |
| Elizabeth Taylor |
În 1966 un film șochează America, un film senzațional și incredibil: „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Este filmul care a fost nominalizat la toate categoriile posibile pentru premiile Oscar. Este filmul a cărui întreagă distribuție a fost votată la Oscar. Este filmul care a desființat cenzura. Este filmul care a depășit toate recordurile la box-office.
La data premierei acestui film, cuplul Taylor-Burton era la apogeul celebrității. Chiar și după ce s-au căsătorit, în 1964, magnetismul lor nu s-a diminuat, filmele lor fiind cele mai mari succese de casă. În timp ce publicul îi iubea necondiționat, critica de film le-a întors spatele, demolând filmele pe care le-au făcut după „Cleopatra”: „Hotel Internațional” (1963) și „Cavalerul nisipurilor” (1965). Însă „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” va fi deopotrivă aclamat de critici și de public, fiind considerat cel mai bun film pe care Taylor și Burton l-au făcut vreodată. Mai mult, influența acestui film în industria de film americană a fost profundă, marcând o piatră de hotar în evoluția cinematografiei. Publicul a devenit receptiv la subiectele grave, care provoacă mintea și dezvăluie probleme reale, deschizând drumul filmelor necenzurate, cu personaje din viața reală, contemporană, care vorbesc și se comportă asemenea muritorilor de rând. Filmul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a excitat, a tulburat și a traumatizat publicul prin subiectele adulte și prin spargerea tabuurilor.
A fost un proiect riscant pentru casa Warner Bross. Să o iei pe Taylor, simbolul frumuseții feminine, sex-simbolul planetei la acea vreme și să o transformi într-o babă arțăgoasă și să încredințezi regia unui necunoscut (Mike Nichols) care nu mai regizase niciodată niciun film, toate acestea erau niște decizii total neortodoxe. Martha este o nevastă înăcrită de lipsa copiilor, o semi-alcoolică, o scorpie dezlănțuită, pe care Elizabeth Taylor o interpretează cu o intensitate de-a dreptul înfricoșătoare. Obișnuită să joace numai roluri de regine și de femei frumoase, Taylor avea 34 de ani și era ultima actriță la care se putea gândi cineva să o distribuie în rolul Marthei. Dar producătorul Ernest Lehman a gândit "outside the box" și i-a trimis scenariul lui Elizabeth Taylor. Se gândea la ea ca interpretă a rolului Marthei, soția violență și vindicativă a lui George, grotescul profesor universitar.
Nici Taylor și nici Burton nu văzuseră piesa și nici nu ascultaseră discul cu piesa înregistrată de pe Broadway. Taylor a decis pe loc să accepte rolul, considerând că acesta este Hamlet-ul ei, că - în sfârșit! - a găsit rolul vieții ei. Burton i-a spus că nu este destul de matură pentru a domina rolul și că, de fapt, nu are nici pasiunea și nici forța necesare. Burton a mai spus că Taylor vrea rolul Marthei pentru a împiedica pe o alta să capete rolul și să facă senzație. Era de fapt un mod subtil de a o manipula pe Taylor să semneze contractul. În interviurile date presei mondiale, Burton nu era prea galant în exprimările sale despre talentul de actriță a soției sale. Când un ziarist îl întreba dacă Liz Taylor are talent, Burton răspundea de regulă că da, Liz Taylor are talent... are talentul de a-l face să se îmbrace elegant, are talentul de a avea grijă de el... Era modalitatea prin care Burton minimaliza adorația pe care o avea pentru soția sa. Burton nu era prea generos nici în ceea ce privește atributele fizice ale soției sale: „Ce toată această aiureală cu privire la soția mea, cum că ar fi cea mai frumoasă femeie din lume? Are o mutră drăgălașă și are ochi frumoși, e adevărat, dar are și bărbie dublă, picioarele cam scurte, gambele ca niște stâlpi, o burticică rotunjoară și sănii căzuți”. Declarațiile sale erau șocante și nu făceau altceva decât să mărească interesul publicului pentru cei doi, pentru că vorbele erau total contrare faptelor...
În anii '60 au apărut schimbări majore în cinema. Una dintre acestea a fost „înmormântarea” Codului de producție cinematografică, adica cenzura! Filmele erau cenzurate, nefiind acceptate nuditatea, limbajul obscen sau subiectele sociale delicate. Onoarea de a desființa cenzura îi revine acestui film! Astăzi se poate vedea și auzi orice într-o producție cinematografică. Filmul de debut al regizorului Mike Nichols a reprezentat începutul unei noi ere la Hollywood. Acesta a schimbat pentru totdeauna „legile moralității” ce caracterizau producţiile americane încă din 1934, aducând un nou tip de limbaj, anticipând introducerea criteriilor de rating a unui film, menite să protejeze minorii. În faza de producție, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” a trecut și el prin furcile cenzurii, până în ziua în care șeful casei Warner a decis că nu ii pasă de cenzură și că va păstra în film toată problematica din piesă, toate tabuurile și expresiile obscene. Singurul lucru pe care l-a reușit cenzura a fost să determine scoaterea din film a expresiei "Screw you!", care a fost înlocuită cu "God damn you!"... Regizorul Mike Nichols și quartetul compus din Elizabeth Taylor, Richard Burton, George Segal și Sandy Dennis au creat un spectacol straniu, o adevărată furtună, un film care trece dicolo de realitate, un film atât de întunecat și de amar, încât poate fi considerat o comedie neagră.
Imaginea fenomenală în alb-negru, realizată de Haskell Wexler, ridică la cote înalte cascadele de emoții care răzbat de dincolo de expresiile actorilor; operatorul folosește un aparat de filmat ținut cu mâna sau captează prim-planuri fabuloase; altă dată folosește umbre și creează o imagine suprarealistă. Mobilitatea aparatului de filmat face ca publicul să vadă filmul prin ochii personajelor, simțind din plin ritmul în crescendo, participând activ la acest infern, la acest adevărat cutremur de-o noapte. „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” poate fi considerat un adevărat film de război... conjugal! Are atâtea întorsături psihologice, atâta ironie, atât de mult umor negru, subiectul este atât de șocant, iar limbajul poate fi considerat și azi atât de scandalos, încât publicul este țintuit în scaun, privind fascinat derularea dramei, deși probabil că toată lumea ar dori să iasă cât mai repede afară, la aer curat!
Elizabeth Taylor, în cel mai bun rol al ei, este total transformată, departe de imaginea celei mai frumoase femei din lume, cu care obișnuise publicul până atunci. Machiată spre a părea mai în vârstă cu 20 de ani, ea este de-a dreptul electrizantă. Prezența ei este ca o flacăra, o adevărată nebunie și publicul o privește fascinat: acum este o soție iubitoare, acum urlă și se transformă într-o scorpie. Elizabeth Taylor are atâtea scene memorabile, iar gama interpretativă este atât de mare, încât se poate spune că este unul din cele mai bune roluri făcute vreodată de vreo actriță. Dramele conjugale au dat filme de succes întotdeauna la Hollywood, dar niciodată subiectul nu a fost atât de realist ca în acest film. Taylor însăși mai jucase într-o astfel de dramă, în „Pisica pe acoperișul fierbinte”. Dar, acum, în acest film, discordia este ridicată la niveluri nebănuite ale urii și manipulării; încrederea, volatilitatea, trădarea și vulnerabilitatea sunt rând pe rând exploatate de cuplul nefericit din film.
Când Taylor a turnat prima scenă, toată lumea de pe platou a rămas împietrită. Prezența ei era magnetică, atmosfera era încărcată de electricitate: era de nerecunoscut! Însuși Burton a fost șocat, schimbându-și radical opiniile despre Elizabeth Taylor - actrița: „Degajă din ea ceva care o face cea mai mare actriță de cinema, singura actriță modernă”. Burton era fascinat de calmul care se instalează în soția sa de îndată ce camera de filmat începe să funcționeze și era impresionat de extraordinara economie de mijloace care îi caracterizează jocul.
După trei săptămâni de repetiții, filmările au început la Hollywood în iulie 1965. Elizabeth Taylor, care se îngrășase cu 12 kilograme pentru a putea întra în rol, devenise atât de nervoasă și capricioasă, încât a interzis accesul oricărei persoane străine pe platouri, inclusiv presei. Pe măsură ce Taylor se transformă intr-o femeie dura și vulgară, Burton alunecă și el în pielea personajului său, un bărbat umilit, oprimat, aflat total sub papuc. Materialul coroziv al filmului a pus la grea încercare nervii echipei. După schimburile dure de cuvinte și ieșirile pline de ură de pe platou, cu Martha și cu George, după ziua de lucru, Taylor și Burton reușeau din ce în ce mai greu să iasă din povestea amară a lui Albee.
Rolul lui George, profesor mediocru până a se căsători cu fiica președintelui universității, devastatoarea Martha, a fost foarte greu de distribuit. Richard Burton face rolul vieții lui, reușind să atragă compasiunea publicului pe măsură ce se degradează și se umilește, făcând astfel extrem de credibilă izbucnirea sa din final, când se răzbună crunt pe Martha. Segal și Dennis dau niște portrete provocatoare. Segal reușește cu credibilitate să fie la început prototipul tânărului american ideal, iar pe parcurs să se dovedească a fi un oportunist care se lasă sedus de Martha și demascat de George, reușind să treacă de la simpatie la ură. Sandy Dennis are un debut excepțional!
TITLUL FILMULUI
„CUI I-E FRICĂ DE VIRGINIA WOOLF?”/"WHO'S AFRAID OF VIRGINIA WOOLF?" (S.U.A./Warner Bros./1966)
PROMO
„Avem plăcerea să vă invităm acasă la George și Martha pentru o noapte plină de... jocuri și distracție”
„Venus cu ochii violeți a devenit o scorpie bețivă și pisăloagă”
(Warner Bros)
Publicul de toate categoriile a... primit invitația și a fost una din rarele ocazii când toată lumea a găsit în acest film ceva pe gustul fiecăruia.
DISTRIBUȚIE
Elizabeth Taylor (Martha), Richard Burton (George), George Segal (Nick), Sandy Dennis (Honey)
REGIA
Mike Nichols
SCENARIUL
Ernest Lehman, după piesa lui Edward Albee
PRODUCĂTOR
Ernest Lehman
IMAGINEA
Haskell Wexler
MONTAJUL
Sam O'Steen
COSTUMELE
Irene Sharaff
MUZICA
Alex North
FILM ALB-NEGRU
DURATA
131 minute
GENUL
dramă psihologică
FILMAT
între iulie și decembrie 1965
PREMIERA
iunie 1966
DESCRIERE
Un cuplu academic își deconspiră cele mai adânci secrete în fața unui cuplu mai tânăr la o petrecere nocturnă, stropită din belșug cu whisky, vodcă, lichior și bere. La ora 2 noaptea un profesor de istorie și soția sa, amândoi de vârstă mijlocie, se întorc de la o petrecere, în campusul unui colegiu din New England. Viaţa lor împreună, după 20 de ani de căsătorie, este dominată de certuri violente, de jocuri sadice pe care numai ei le știu, îmbinate cu momente ocazionale de tandreţe. George (Richard Burton) este un idealist ratat, un fapt pe care soţia sa, Martha (Elizabeth Taylor), îl subliniază în mod constant, comparându-l în permanență pe George cu tatăl ei, puternicul preşedinte al colegiului. Martha își ascunde vulnerabilitatea şi frustrarea în spatele unui spectacol de o vulgaritate agresivă. Ea și-a inventat un fiu imaginar, iar George se complace în acest joc, parţial pentru propria sa liniște. Martha a invitat un cuplu mai tânăr de la facultate, Nick (George Segal) şi Honey (Sandy Dennis), să le facă o vizită după petrecere. De îndată ce aceștia sosesc, George și Martha încep certurile și înțepăturile cu care s-au obișnuit, atrăgându-i în acest joc și pe cei mai tineri. Martha începe să îi facă avansuri bărbatului mai tânăr. Lui Honey, jenată de comportamentul Marthei şi neobişnuită să bea atât de mult, i se face rău. În stare de ebrietate, Nick îi mărturiseşte lui George că s-a căsătorit cu Honey doar pentru că ea i-a spus (în mod fals) că era însărcinată și pentru că tatăl ei era bogat.
Lunga noapte de băutură şi ceartă își pune amprenta, dar cei patru decid să meargă la un restaurant, unde Martha dansează lasciv cu Nick, iar George sfârșește prin a sări la gâtul Marthei și divulgă motivul căsătoriei lui Nick cu Honey. De-acum, războiul este total. Din nou acasă, Martha îl atrage în cele din urmă pe oportunistul Nick în dormitorul ei, în timp ce George urmărește de jos, din curte, umbrele de dincolo de draperii. Este real, este fals? De fapt, Martha realizează că singurul om pe care îl iubește este chiar George, singurul bărbat care o înțelege și o acceptă, deși volatilitatea relației lor este distrugătoare. George o confruntă pe Martha în ceea ce îl privește pe Nick, dar Martha preferă să fie evazivă. Știind că Martha le-a spus lui Nick și Honey despre fiul lor, George se răzbună distrugând cu brutalitate fantezia soţiei sale, anunţându-i pe toți că fiul lor este mort. Apoi, George o aduce practic în pragul isteriei pe Martha, prin imitarea unui adevărat serviciu de înmormântare în limba latină. Odată cu venirea zorilor, oaspeţii pleacă, abia acum realizând că George si Martha nu au avut niciodată niciun copil. Fizic și emoțional epuizați, George și Martha par să își regăsească momentele de împăcare, după o noapte plină de traume psihice.
EDWARD ALBEE
La 30 de ani, în 1958, Edward Albee scrie în trei săptămâni prima sa piesă, "Zoo Story" și cunoaşte celebritatea în 1962, pe Broadway, odată cu premiera marelui său succes „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”. Edward Albee este considerat unul dintre cei mai mari dramaturgi americani, alături de Eugene O'Neill, Arthur Miller sau Tennessee Williams. Piesa a fost votată în 1963 şi pentru premiul Pulitzer, dar juriul a fost şocat de limbajul ce încălca tabuurile anilor '60 şi astfel, în final, premiul pentru dramaturgie nu a mai fost acordat în acel an. Când Warner a cumpărat drepturile de ecranizare, Albee și-a exprimat dorința ca Bette Davis și James Mason să joace în rolurile principale. Când a aflat cine va juca în film, Edward Albee a fost de-a dreptul îngrozit, mai ales din cauza lui Elizabeth Taylor! După ce a văzut filmul, marele dramaturg a declarat că Taylor este chiar bună, iar Burton este incredibil.
MIKE NICHOLS
Mike Nichols regizase câteva spectacole pe Broadway și era prieten apropiat al cuplului Taylor-Burton. Nu mai făcuse niciodată vreun film, iar acest debut l-a propulsat printre cei mai mari regizori americani. Prin viziunea cadrelor, mişcarea camerei şi prezentarea personajelor, regizorul a depăşit cu mult standardele vremii sale. Iar, un an mai târziu, Academia Americană i-a recunoscut talentul oferindu-i premiul Oscar pentru regia filmului „Absolventul” (The Graduate). Următoarele filme au confirmat din plin arta regizorului: „Catch-22”, „Ziua delfinului”, „O femeie face carieră”, „Wolf” etc.
TEMA MUZICALĂ
Cântecul care dă titlul filmului trimite la "Who's Afraid of the Big Bad Wolf?" (Cui i-e frică de lupul cel mare şi rău?) de Frank Churchill, care era tema muzicală a desenului animat „Cei trei purceluşi”, produs în 1933 de Studiourile Walt Disney. Cântecul a devenit cunoscut pe plan mondial, iar „lupul cel mare şi rău” a ajuns să simbolizeze evenimente cu impact negativ, precum Marea Criză Economică din 1929 sau expansiunea lui Hitler înainte de Cel de-al Doilea Război Mondial. Warner Bros nu a putut negocia folosirea melodiei în film, așa că a folosit în loc o melodie folk: "Here We Go 'round the Mulberry Bush".
NOMINALIZAT la
- premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal (Richard Burton); Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar (George Segal); Oscar pentru cel mai bun regizor (Mike Nichols); Oscar pentru cel mai bun montaj (Sam O'Steen); Oscar pentru cea mai bună muzică (Alex North); Oscar pentru cel mai bun film (Ernest Lehman), Oscar pentru cel mai bun sunet (George Groves); Oscar pentru cel mai bun scenariu (Ernest Lehman);
- premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film (Ernest Lehman), cel mai bun actor (Richard Burton), cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor), cel mai bun scenariu (Ernest Lehman), cel mai bun regizor (Mike Nichols), cel mai bun actor secundar (George Segal), cea mai bună actriță în rol secundar (Sandy Dennis).
- premiul Golden Laurel pentru cel mai bun actor în rol secundar (George Segal)
- premiul Eddie pentru cel mai bun montaj (Sam O'Steen).
- premiul DGA pentru cel mai bun regizor (Ernest Lehman).
- premiul Grammy pentru cea mai bună muzică (Alex North).
PREMII
- premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor); Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Sandy Dennis); Oscar pentru cea mai bună imagine (Haskell Wexler); Oscar pentru cele mai bune costume (Irene Sharaff); Oscar pentru cea mai bună scenografie (Richard Sylbert, George James Hopkins).
- premiul BAFTA pentru cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor); BAFTA pentru cel mai bun actor în rol principal (Richard Burton); BAFTA pentru cel mai bun regizor (Mike Nichols);
- premiul Golden Laurel pentru cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor), Golden Laurel pentru cel mai bun actor în rol principal (Richard Burton), Golden Laurel pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Sandy Dennis).
- premiul criticii new-yorkeze pentru cea mai bună actrița în rol principal (Elizabeth Taylor).
- premiul KCFCC pentru cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor), KCFCC pentru cel mai bun film (Ernest Lehman).
- premiul NBR pentru cea mai bună actriță în rol principal (Elizabeth Taylor).
- premiul WGA pentru cel mai bun scenariu (Ernest Lehman).
TRIVIA
- Robert Redford a refuzat rolul lui Nick;
- Sandy Dennis, care era gravidă, a suferit un avort pe platourile de filmare;
- toți actorii filmului au fost nominalizați la premiile Oscar;
- primul film care a folosit așa numitele „cuvinte de patru litere”;
- primele actrițe luate în considerare pentru rolul Marthei au fost Bette Davis, Ingrid Bergman, Rosalind Russell și Patricia Neal;
- primii actori luați în considerare pentru rolul lui George au fost James Mason, Cary Grant, Henry Fonda, Arthur Hill, Jack Lemmon și Peter O'Toole;
- Connie Stevens, care era sub contract la Warner Bros. la acea vreme s-a rugat de șeful studioului Jack L. Warner să îi încredințeze ei rolul lui Honey;
- Elizabeth Taylor a trebuit să se îngrașe cu 12 kilograme și să fie machiată spre a părea mai bătrână cu 20 de ani, ca să o poată juca pe Martha;
- operatorul Harry Stradling Sr., care asigura imaginea filmului, a fost concediat și înlocuit cu Haskell Wexler imediat după începerea producției, fiind acuzat că a încercat să o „înfrumusețeze” pe Elizabeth Taylor, deși ea trebuia să fie urâțită și îmbătrânită;
- primul film care a forțat revizuirea cenzurii și a dus la clasificarea filmelor așa cum se face și în ziua de azi;
- pe timpul filmărilor, Elizabeth Taylor și Richard Burton au folosit biciclete identice pentru a se deplasa prin imensele platouri de la Warner Bros.;
- Richard Burton și-a sărbătorit împlinirea a 40 de ani pe platoul de filmare și a primit cadou de la Elizabeth Taylor un Oldsmobile Toronado;
- producătorul Ernest Lehman s-a angajat pe sine însuși ca scenarist pentru suma de 250.000 de dolari. Când Mike Nichols, Richard Burton și Elizabeth Taylor au citit scenariul au luat decizia (fără să îi spună lui Lehman) să schimbe întreg dialogul și să revină la cel care apare în piesa lui Albee, păstrând doar două propoziții din ceea ce scrisese producătorul;
- a fost primul film pentru care a apărut recomandarea: „persoanele sub 18 ani nu sunt admise, dacă nu sunt însoțite de părinți”;
- când filmul a fost preluat de televiziuni, câteva televiziuni locale au impus difuzarea lui după ora 9 seara, datorită conținutului și limbajului;
- într-un orășel american, la premiera filmului, sala a fost evacuată și proprietarul arestat din cauza difuzării „acestui film indecent”;
- producția a costat 7,5 milioane de dolari, din care studioul a plătit-o pe Taylor cu 1.100.000 de dolari plus 10% din încasări, pe Burton cu 750.000 de dolari și pe Nichols cu 500.000 de dolari;
- la începutul filmului, Elizabeth Taylor o imită pe Bette Davis, spunând "What a dump!" (ce mizerie!). Taylor a pronunțat-o mult exagerat față de cum o făcuse în realitate Bette Davis, cu ani în urmă în "Beyond the Forest" (1949). Însă legenda că Elizabeth Taylor a imitat-o cu acuratețe pe Bette Davis a fost atât de mare, încât însăși Bette Davis, ulterior, de câte ori dădea un interviu, spunea expresia în maniera lui Taylor, ajungând în fapt ca ea să o imite pe Taylor!;
- Jack Lemmon a acceptat să joace rolul lui George, dar s-a răzgândit a doua zi, fără a da vreo explicație;
- Marlene Dietrich a vizitat platoul de filmare și a stat de vorbă cu toată lumea, mai puțin cu Elizabeth Taylor (era de notorietate că Dietrich fusese amanta fostului soț al lui Elizabeth Taylor, Michael Wilding);
- producătorul Ernest Lehman scrisese un final diferit, în care fiul Marthei s-ar fi spânzurat în toaletă cu câțiva ani în urmă, dar Mike Nichols a refuzat să filmeze așa ceva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu